vand carti: 2020

Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman - d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, autor, director de teatru, jurnalist, poet proletcultist și publicist. Romanul său Desculț (1948) a cunoscut o apreciere unanimă în perioada comunistă.

Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitateaSalcia, județul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat școala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când și-a continuat studiile de literatură și filosofie la Universitatea din București. După absolvire, a devenit jurnalist. În 1932 a publicat revista Azi, și, în 1937, ziarul democratic Lumea românească. Ambele publicații au fost interzise de regimul fascist. Ca atare, lui Stancu i s-a interzis să mai publice. În calitatea lui de jurnalist a fost închis înainte de cel de-al Doilea Război Mondial.

În 1946 a devenit directorul Teatrului Național din București, post pe care l-a ocupat pentru mai bine de 20 de ani. A fost membru al Academiei Române și Președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A câștigat Premiul de Stat pentru literatură, iar în 1971, a primit premiul Gotfried von Herder din partea guvernului austriac. Cartea sa Desculț,care "a parcurs globul cu sandale de aur", așa după cum îi plăcea autorului să spună, este cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, fiind tradus în 24 de limbi până în 1988, printre altele, existând o traducereși în limba japoneză. (sursa internet)

Cred ca in nici un caz ceea ce se intampla astazi nu se poate numi recunoastere onesta a valorilor poporului roman.

Am ramas perplex cand in modesta casuta de la Botosani in care a trait Nicolae Iorga si este astazi muzeu, am vazut pe pereti liste cu sute de institutii din intreaga lume care l-au avut sub diferite ipostaze, colaborator sau laureat, in conditiile in care nu exista internet sau alte forme rapide de comunicare ca acum, cand din pacate marea majoritate a VIP-urlor sunt cel putin de caliatate indoielnica, fabricate pentru a reprezenta interese meschine, premiul Nobel fiind un exemplu in ultimii ani. Perplex ramai cand citesti marile creatii ale marilor romani...

Nu erau sfinti nici politrucii si „camarazii” de breasla dinainte de 1989, o subtire dovada fiind ca mai devreme sau mai tarziu au aparut dovezi ca isi turnau colegii consumand mai multa cerneala decat pentru scrierile lor. Am auzit ca atunci cand o comisie a venit sa perfecteze formele pentru acordarea unui important premiu lui Nichita Stanescu bravii lui colegi de breasla si politrucii au insinuat ca alcoolismul e de vina pentru faptul ca e de negasit, dar el saracul habar nu avea de acele demersuri. Poate a tras o betie cand a aflat...Opera lui ramane oricum pe cand javrele tot javre au ramas....

Din pacate nu toti marii oameni talentati au noroc. Ca si tinerii fotbalisti tinuti pe tusa pentru ca parintii nu cotizeaza la cei care fac echipa si multi ajung niste ratati, la fel mii de oameni care poate atingeau performante deosebite dar sunt striviti de masinariile meschine si intra in mediocritate si se irosesc dramatic uneori, macinati de diferite vicii.

In spital am stat odata in salon cu un general in retragere, de interne, care mi-a povestit cum un renumit medic la care a ajuns bolnav fiind la peste 80 de ani, l-a tratat cu enorm respect; era vorba de un talentat specialist care fusese invitat la o conferinta internationala si documentele fusesera bine miscate asa incat sa ajunga spre faza finala in ultimele minute cum era titlul unui serial italian pe vremuri.

Ajunsa in biroul generalului tanara speranta a stiintei romanesti s-a bucurat de sprijinul acestuia in asa fel incat foarte rapid formalitatile care sperau „sustinatorii” lui sa il blocheze pe malurile Dambovitei au fost indeplinite, astfel si datorita si acestei participari internationale, din speranta omul a ajuns acolo unde ii este locul...

Revenind la Zaharia Stancu, cred ca un om care a fost publicat in atatea tari a condus cel mai mare for national al scriitorilor nu poate fi catalogat, cu toate posibilele lipsuri ca in prezentarea de mai sus.

Am citit „Satra”. Am vrut initial sa identific citate deosebite pe care sa le subliniez. E imposibil, scrierea e un tot. Exista atatea miscari care mananca bani grei pentru sprijinirea romilor cum le zice acuma ca la modificari de denumiri suntem azi asi. Cred ca nici unul din ferchesii si ferchesele care papa banii sub diferite forme habar nu au de cartea aceasta.

Este vorba de o satra care e trimisa de auroritati sa ierneze intr-un loc pustiu peste marele fluviu. Razboiul din lumea asta cu care, asa cum zicea bulibasa, ei nu aveau nimic de a face, din replica unui jandarm care ii suge de aur ca sa ii lase sa se aprovizioneze, reiese insa ca razboiul are el ce are cu ei...

Instinctele animalice din acesti nomazi ramasi parca neatinsi din vremurile stravechi, strecurati printre atatea forme de opresiune datorita vechilor lor legi de necalcat, ajung sa fie puternic incercati de stihiile naturii si nemiloasa osanda data de fortele represive ale statului menite sa ii distruga. Dar nu total. Ei dispun si de nebanuite resorturi spirituale, o vivacitate, un sange iute nemaintalnite. Cand greutatile dinafara slabesc, vine iar primavara, inhamati in locul cailor pe care ii mancasera in timpul iernii supravietuitorii pornesc iar la drum.

Eu cred ca este cea mai mare lectie pe care un scriitor o poate da si astazi despre ceea ce inseamna distrugere si autodistrugere a unor forme sociale bazate pe legi stricte, la tigani nescrise, care au asigurat supravietuirea etniei sute de ani.

E stralucit tabloul civilizatilor militari nemti care opresc convoiul lor si poftesc sub amenintarea modernelor lor arme, in pustia unde se aflau tiganii neinarmati ca ei, la muierile lor. Oarba, sotia bulibasei, ca o profesoara de balet le sopteste ceva pe tiganeste, toate muierile urate si frumoase grase si slabe, tinere si batrane, dar toate soioase se aliniaza cu fata la fritzi, isi ridica fustele, astia rad infierbantati, apoi toate tigancile se intorc, le arata fesele si toate se aseaza pe vine si isi elibereaza nevoile pe sosea.... Bravii berbanti de peste tari se suie in camioane si taie-o tata ca s-au saturat de senzatii tari.

Neascultarea de harapnic a femeii de barbat care o cumpara de la tatal ei si devine stapan pe viata si moartea ei, neascultarea satrei de bulibase care are drept de viata si de moarte peste toate sufletele din satra dar si obligatia de a face tot ce e omeneste sau neomeneste posibil ca sa ii asigure supravietuirea. Tigancile nu au voie sa ghiceasca pentru membrii satrei chiar daca premonitiile lor uimitoare fata de ale altor neamuri le fac sa presimta pericolul si moartea...Iata esenta cartii. Simbioza fantastica dintre nomazi cu natura, cu societatea ostila dar avida sa le cumpere serviciile neobisnuite: calcatul si jocul ursului, ghicitul, alifiile, descantecele, vrajitoriile, cu animalele lor, ursii care sunt sacrificati pentru supravietuire, caii si magarii care sunt pusi in adapost impreuna cu oamenii pentru o vreme, apoi mancati si ei, respectarea unor legi de ospitalitate chiar pentru cei care vin ca dezertori de pe front si incearca sa ii stoarca de ce au mai bun cu forta, nu de dragul omeniei ci de frica autoritatilor de care stiu sa se fereasca fiind buni cunoscatori ai coruptiei din tara dar si a sfichiului de bici al puterii fortelor de ordine. Tradarea din interior, relatiile interne care scapa de sub controlul bulibasei care alege moartea in locul pierderii puterii.

Nu avem nevoie de prea mult, gasim multe solutii la problemele de azi in tezaurul lasat de inaintasi. Nu mizeria aruncata de acesti nimeni care au acaparat totul azi intineaza marile valori ale natiei romane, ci suferinta in necunoastere a milioane de romani care cu toata lumina revarsata de geniile zamislite aici inoata azi in ignoranta, copiind prost pe altii.

Legat de tigani am si eu o amintire. Am fost la o sedinta de campanie la Letca Veche, destul de departe de Vadu Lat de unde luam in mod obisnuit trenul spre casa cand lucram la ICCAPA Giurgiu.

Au disparut ca magarul in ceata toti cei care venisera cu diferite mijloace auto si aveau drum spre Vadu Lat. Am luat-o pe jos, am ajuns la soseaua principala care ducea spre Giurgiu si fiind in pana de timp am luat-o voiniceste la drum intins.

Din urma m-a ajuns o caruta cu coviltir condusa de un tigam care facea troc cu cherestea la schimb pentru diferite produse din acea zona. Era tanar, cu mustati lungi, curat imbracat cu ochii albastri si nelipsita palarie de gabor. Nestiind ca fara palarie soarta ma va face si pe mine gabor dar in alt sens, am acceptat invitatia sa merg cu caruta. Aveam o geanta veche in care era agenda cu datele de lucru, actele si cam atat. Erau si alte vremuri nu cele de azi...

Din caruta a aparut si tiganca o femeie tanara si foarte frumoasa care avea un sugar in brate. Au mai aparut cativa copii foarte cuminti si ascultalori. Lucrurile erau foarte curate. Tiganca avea o brosura religioasa, nu stiu de ce rit si recita foarte frumos, vorbea cursiv si melodios cu accent transilvan. Caii puternici m-au scutit de un drum destul de lung, la un moment dat am avut o placuta senzatie de relaxare in compania acestor nomazi. Erau de prin Ardeal si faceau acest drum anual, aveau o caruta imensa, cu ea aduceau busteni drepti lungi si scandura de diferite esente.

Nu departe de poteca dinspre Clejani care ducea la gara au facut popas. Au scos vase foarte curate, si se pregateau sa puna pirostriile. Am refuzat politicos invitatia lor de a sta la masa. Nu au acceptat sa le platesc pentru ajutor.

Ramas singur ma simteam venit din alta lume. Un mic univers spiritual in care nu multi netigani au intrat. Era ca o aura care m-a cuprins in prezenta a cateva suflete care traiesc altfel. Practic poate acuma in consumatorismul acesta excesiv al turismului modern ar putea fi unele similitudini. Nu e nici una. La ei nu era ceva fortat platit ca sa fie bine tratati, cum e in cazul consumatorului de azi. Era un mod de viata in care am patruns o scurta perioada de timp cu vrerea lor, lasasera masca si prefacatoria specifice si am fost intre ei.... Pentru tiganii aceia deplasarea in caruta, calul fiind forta motrice pretuita ca atare, era egal cu ei. Modul lor de viata era ceva normal pentru ei, era asigurarea cu ceva trebuitor vietii conform unor legi seculare, nu avea nimic comun cu a cauta ceva ca sa uite, sa iasa din viata cotidiana, din micimea lor cum e astazi turismul in lumea asta pentru etniile "civilizate". Patrunderea in universul lor a fost farmecul acelei zile, doar amintirea ramane singura dovada ca a fost ceva real...